28 Decembrie 2010
Războiul din Afganistan va rămâne activ și în 2011. FOTO AP
de ELENA DAVID
De-a lungul istoriei, lumea a fost permanent măcinată de războaie, provocate de diverse motive: dorinţa de putere, eliminarea unor inamici sau lupta pentru resursele dintr-o anumită regiune. Romanialibera.ro vă prezintă o analiză a evoluţiei principalelor conflicte din lume în 2010, cât şi modul în care acestea pot influenţa securitatea mondială în anul viitor.
Conflictul israeliano-palestinian - Orientul Mijlociu
Israelul de astăzi avea în anul 1880 aproape 5% din populaţie evrei şi se numea Palestina. Ceilalţi evrei trăiau răspândiţi prin toată lumea, în special, Europa şi America. Conflictul dintre evrei şi palestinieni a început odată cu declaraţia Balfour, din 2 noiembrie 1917, care prevedea acceptarea stabilirii evreilor în Palestina.
În declaraţia Balfour se afirmă că: „Guvernul Majestăţii Sale (Regatul Unit, n.r.) priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi îşi va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreiesti existenţe în Palestina, sau drepturile şi statutul politic obţinut de evrei în alte ţări." Declaraţia a fost făcută într-o scrisoare a secretarului pentru afacerile externe Arthur James Balfour către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunităţii evreieşti britanice.
Deşi populaţia arabă a încercat să se opună intrării evreilor în Palestina, în 1947, ONU a adoptat o rezoluţie prin care Palestina (acum cu o importantă populaţie de evrei) urma să fie separată în două state, unul evreu şi unul arab, iar în 1948 se proclamă statul independent Israel.
Arabii, considerând că nu ei trebuie să plătească pentru crimele Europei împotriva evreilor, nu au acceptat crearea statului Israel şi l-au atacat de îndată ce şi-a declarat independenţa. Au pierdut însă războiul, iar Israelul şi-a extins teritoriul şi a reuşit să expulzeze mare parte din populaţia arabă din teritoriul său. Statul arab care ar fi trebuit să fie creat a fost practic împărţit între Israel şi vecinii săi Egipt şi Iordania, Egiptul ocupând Gaza şi Iordania ocupând Cisiordania.
Israelienii şi arabii s-au confruntat militar de şase ori, din 1948 până în prezent: războiul din care s-a născut oficial statul Israel (1948), criza Suezului (1956), războiul de şase zile (1967), războiul de Yom Kippur (1973), primul război din Liban (1982) şi cel de-al doilea război din Liban (2006). Cele două Intifada sau războiul pietrelor (prima începută în 9 decembrie 1987, şi cea de la Moscheea Al-Aqsa, începută în septembrie 2000), nu intră în categoria conflictelor mari, ţinând mai degrabă de războiul de uzură. "Intifada" este un termen arab care înseamnă "scuturare" şi se referă la mişcări de revoltă violentă, care au ca principale "ingrediente" cocktailurile Molotov şi atentatele sinucigaşe comise pe tot teritoriul Israelului. Intifada a provocat reacţii militare din partea statului evreu, care au dus la importante pierderi de vieţi omeneşti precum şi la pagube materiale notabile suferite de palestinieni.
Conflictul israeliano-palestinian a provocat anul acesta şi un incident internaţional. În 31 mai, marina militară israeliană a atacat cel puţin una dintre navele convoiului denumit "Flota libertăţii", un grup de şase nave ce transporta 750 de persoane cu ajutoare umanitare pentru Fâşia Gaza. Au fost vehiculate mai multe cifre referitoare la victimele atacului, în funcţie de surse, 19 persoane ucise şi 30 rănite.
La sfârşitul lunii iulie a acestui an, un grup de militanţi palestinieni a lansat o rachetă Grad de 122 milimetri, de provenienţă chineză, asupra oraşului israelian Ashqelon, avariind un bloc şi distrugând câteva autoturisme. Nu au existat victime. Acesta a fost al patrulea atac asupra oraşului Ashqelon de când Israel a încheiat controversata ofensivă militară asupra Fâşiei Gaza, în 19 ianuarie anul trecut. De atunci, Hamas nu a mai lansat nicio rachetă.
Ofensiva israeliană declanşată la 27 decembrie 2008 a provocat moartea a 1.400 de locuitori ai Fâşiei Gaza (1.166, potrivit israelienilor), a 13 israelieni, inclusiv 3 civili şi rănirea a aproape 3.500 de persoane, potrivit serviciilor de urgenţă palestiniene.
O regiune care se luptă cu terorismul
Conflictul israelo-palestinian este în mare parte responsabil pentru apariţia terorismului modern. Israelul este o ţară care luptă cu terorismul de câteva decenii bune, fără prea mult succes însă. Conflictul continuu consolidează puterea extremiştilor din regiune, şi încurajează ideologiile violente.
Apar astfel grupări islamiste, cel mai bun exemplu fiind Hezbollah în Liban. Membrii Hezbollah au fost primii care au folosit atentate sinucigaşe în Orientul Mijlociu, deschizând un nou capitol în istoria terorismului. Hamas şi Jihadul Islamic, cele mai importante organizaţii palestiniene din ziua de astăzi, au la bază ideologia islamică fanatizata. Printre grupările palestiniene incluse de SUA pe lista organizaţiilor teroriste, se regăsesc următoarele: Abu Nidal; Martirii Brigăzilor Al-Aqsa; Hamas (Mişcarea de Rezistentă Islamică); Jihadul Islamic Palestinian; Frontul de Eliberare a Palestinei; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei - Comandamentul General.
Palestinienii, în căutarea unei ţări
Palestina recunoaşte statul Israel în 1988, moment în care încep negocieri purtate până în anii '90. În 1993 se semnează primul acord Oslo între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, condusă la vremea respectivă de Yasser Arafat.
Liderii israelieni au ameninţat însă palestinienii cu represalii, în cazul în care ar proclama un stat independent fara acordul Israelului, informa AFP în noiembrie 2009. În 2010 însă, preşedintele israelian, Shimon Peres, pare să accepte crearea unui stat palestinian independent, cu anumite condiţii.
"Statele Unite, Rusia şi ONU (n.r. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu) au ajuns la aceeaşi concluzie: singura soluţie pe termen lung a conflictului este crearea unui stat palestinian, recunoaşterea drepturilor naţionale ale palestinienilor, alături de recunoaşterea drepturilor naţionale ale israelienilor", a declarat ambasadorul Marc Otte, reprezentant special al UE pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, in martie 2010.
În plus, două luni mai târziu, Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, l-a asigurat pe preşedintele palestinian Mahmoud Abbas de sprijinul său pentru crearea unui stat palestinian suveran, potrivit USA Today.
Arabii israelieni nu doresc însă să facă parte dintr-un eventual stat palestinian, potrivit unui nou sondaj desfăşurat în Israel. 58% dintre arabii din Israel sunt împotrivă anexării oraşelor arabe la viitorul stat palestinian, conform Big News Network. 36% dintre arabii din Israel se definesc mai întâi arabi, iar 22% îşi spun palestinieni, înainte de toate. 62% dintre aceştia consideră că guvernul ar trebui să facă mai multe pentru a obţine pacea cu palestinienii, 43% cred că pacea va fi obţinută în cinci ani, iar 8% au speranţe chiar mai mari.
Totuşi, 47% sunt de părere că nu va fi semnat un tratat de pace între cele două părţi beligerante. Respondenţii au manifestat o opinie negativă asupra implicării SUA în negocierile de pace. 51% dintre evreii din Israel au o părere proastă despre Preşedintele Obama. În schimb, un sondaj american arată că două treimi dintre cetăţenii SUA consideră că soluţionarea conflictului israeliano-palestinian reprezintă una dintre primele cinci priorităţi ale ţării lor.
Ce se va întâmpla în 2011
Orientul Mijlociu poate fi considerat „călcâiul lui Ahile" pentru securitatea mondială. Regiunea este depozitara unui întreg arsenal de motivaţii istorice, militare, etnice, economice, geopolitice şi geostrategice capabil oricând să arunce în aer relativul echilibru planetar.
Israelul este o ţara potentă din punct de vedere financiar şi militar, cu puternice şi diverse pârghii de susţinere în întreagă lume, în special în SUA. Bazându-se pe aceste realităţi, statul evreu va dezvolta în continuare politica sa de securitate în regiune, concentrată pe prezervarea acumulărilor proprii, cantitative şi calitative, din toate domeniile, folosind fără ezitare chiar şi forţa armată.
Procesul de pace cu Palestina va evolua doar în funcţie de presiunea exercitată de comunitatea internaţională asupra Tel-Avivului, şi cum aceasta nu este constantă şi în anul 2011 conflictul israeliano-palestinian va fi caracterizat de accente grave (violenţe, victime şi pagube materiale) şi perioade de acalmie. Nu va fi semnat un act de pace definitiv şi Palestina nu va primi dreptul la un stat propriu în 2011.
Dar peste toate acestea se poate suprapune o încercare individuală a Israelului de rezolvare a problemei nucleare iraniene. Punerea în practică a unui asemenea scenariu va afecta starea de securitate mondială, echilibrul de forţe din regiune, şi nu numai, va reconfigura alianţe militare şi politice şi va aduce grave deservicii mediului înconjurător.
Conflictul dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud
Deşi războiul din peninsula Coreea s-a încheiat în 1953, tensiunile dintre cele două ţări surori nu încetează, ba chiar relaţiile tensionate dintre ele s-au intensificat în ultimii trei ani. Nordul comunist şi Sudul capitalist fac şi desfac acorduri de cooperare economică sau de pace, îşi dispută frontiera maritimă şi o împart pe cea terestră, conflictul mocnit izbucnind din ce în ce mai des.
În 1945, peninsula coreeană este împărţită în două, de-a lungul paralelei 38. Diviziunea nordului, ocupat de sovietici şi a sudului, ocupat de americani este iniţial temporară. Trupele americane şi cele sovietice se retrag în 1949.
Războiul din Coreea, declanşat în 1950 de către Coreea de Nord, a durat trei ani. În sprijinul Nordului a venit China, iar în al Sudului, Statele Unite. În urma armistiţiului din 27 iulie 1953 a fost stabilită o zonă de securitate de 243 de kilometri lungime şi patru kilometri lăţime de-a lungul graniţei, dar nu s-a încheiat un acord de pace.
În 1972, cei doi vecini intenţionează să se reunifice, dar discuţiile sunt abandonate un an mai târziu. În 1983, un atentat la Rangun, în Birmania, împotriva preşedintelui sud-corean Chun Doo-hwan este atribuit regimului de la Phenian. 115 persoane mor într-un atentat la bordul unui avion Korean Airlines, în 1987, cea mai avansată teză fiind cea a unei bombe pusă de doi agenţi secreţi nord-coreeni. Coreea de Nord refuză să participe la Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988.
În 1991, cele două ţări sunt admise în acelaşi timp în Organizaţia Naţiunilor Unite şi semnează un pact de reconciliere şi ne-agresiune. După cinci ani Phenianul anunţă că nu mai face parte din tratatul de armistiţiu şi trimite trupe în zona demilitarizată. În 1999, au loc confruntări între forţele năvale ale celor două ţări, soldate cu 30 de victime.
În 1998, preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung îi acordă asistenţă economică vecinului de la nord, Kim Jong-il. Doi ani mai târziu, în localitatea de frontieră Panmunjon, se dechide un birou de legătură între satele de pe graniţă, unde familiile separate se pot întâlni.
Tensiunile se intensifică în 2009
În decembrie 2002 Coreea de Nord anunţa că-şi reia programul nuclear, iar în ianurie 2003 anunţa că iese din Tratatul de Neproliferare Nucleară. În luna august a aceluiaşi an are loc prima reuniune în şase pentru de-nuclearizarea Coreei de Nord, care reuneşte Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite, China, Japonia şi Rusia. Pe 9 octombrie 2006 Coreea de Nord anunţa că primul său test nuclear a fost un succes.
După negocierile din februarie 2007, Coreea de Nord acceptă să-şi "dezactiveze" programul nuclear pentru a primi energie, dar şi garanţii de securitate din partea Statelor Unite. În luna mai, prima garnitură de tren trece graniţa dintre cele două ţări, de la sfârşitul războiului. Preşedintele din Sud Roh Moo-hyun şi Kim Jong-il semnează o declaraţie de pace, care nu are însă valoare în dreptul internaţional.
2008 este anul în care revin tensiunile, când Lee Myung-Bak a devenit preşedinte al Coreei de Sud şi pune capăt politicii conciliante dusă în ultimii zece ani. În schimbul acordării de ajutoare alimentare, Lee a insistat că Nordul să renunţe la ambiţiile privind fabricarea de arme nucleare.
Situaţia se deteriorează în 2009. În ianuarie, regimul de la Phenian anunţă că pune capăt tuturor acordurilor cu Sudul, inclusiv pactului de ne-agresiune şi a armistiţiului din 1953. Coreea de Sud a anunţat apoi că va deveni membru cu drepturi depline a Iniţiativei de Securitate împotriva neproliferării condusă de Statele Unite, care permite asaltul tuturor navelor suspectate de transportul armelor de distrugere în masă. În luna august, Phenianul acceptă reluarea călătoriilor între cele două ţări, iar în noiembrie un vas nord-coreean este puternic afectat în urma unei confruntări navale din apropierea frontierei maritime.
O altă sursă permanentă a disputelor dintre cele două ţări este reprezentată de frontiera maritimă trasată de ONU la sfârşitul războiului coreean, în 1953. Coreea de Nord nu a recunoscut niciodată această limită, principalul argument adus de Phenian fiind că această delimitare forţează navele sale să facă ocoluri de lungă durată pentru a ajunge la căile de transport maritim internaţional.
2010, întreruperea schimburilor comerciale între cele două ţări
Pe 1 ianuarie 2010, Phenianul cere încetarea relaţiilor ostile cu SUA, pentru a asigura pacea şi stabilitatea în peninsulă. Pe 27 ianuarie au loc schimburi de focuri în apropierea frontierei din Marea Galbenă. O explozie provoacă scufundarea unui vapor de război sud-coreean, Cheonan, pe 26 martie. Seulul presupune că o torpilă nord-coreeană a provocat tragedia în urma căreia au murit 46 de militari. O comisie internaţională confirmă în luna mai că vasul s-a scufundat în urma torpilării, dar Phenianul a dezminţit acuzaţiile.
Atunci, Coreea de Sud a anunţat o serie de măsuri, inclusiv întreruperea schimburilor comerciale. Cum nord-coreenii negau orice implicare, susţinând că sud coreenii au falsificat dovezile, au răspuns la represaliile impuse de Seul cu ameninţări de război.
În luna august, Coreea de Nord a ameninţat că va riposta violent, drept urmare a exerciţiilor militare dintre Coreea de Sud şi Statele Unite. "Reacţia militară a Republicii Democrate Populare Coreea va fi cea mai aspră pedeapsă văzută vreodată în lume", a declarat un purtător de cuvânt al armatei nord-coreene, într-un comunicat transmis de agenţia oficială de ştiri a ţării.
La 23 noiembrie, Coreea de Nord a tras mai multe obuze de artilerie peste graniţa sa de vest, unele dintre acestea au lovit insula sud-coreeană Yeonpyeong. Armata Sudului a replicat cu artileria şi a ordonat decolarea unor avioane de luptă.
Coreea de Nord, pregătită pentru un "război sfânt"
Atacul coincide cu discuţiile purtate de emisarul american pentru Coreea de Nord, Stephen Bosworth, cu oficiali de la Tokyo şi de la Beijing, pe tema dosarului nuclear nord-coreean, la câteva zile după ce un expert american a afirmat că a vizitat luna aceasta o serie de instalaţii nucleare nord-coreene, în care erau instalate sute, dacă nu chiar mii de centrifuge în stare de funcţionare.
Rusia a solicitat pe 18 decembrie convocarea unei reuniuni de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU, în legătură cu situaţia din peninsula Coreea. Aproximativ opt ore de discuţii formale între cele 15 ţări membre ale Consilului de Securitate şi discuţii private cu ambasadorii nord-coreean şi sud-coreean s-au încheiat fără un acord pentru o declaraţie finală.
Ţările occidentale s-au limitat, în proiectul lor de declaraţie, să afirme: "Consiliul de Securitate condamnă bombardamentul de la 23 noiembrie, care a provocat pierderi de vieţi omeneşti, inclusiv din rândul civililor, şi deplânge cu fermitate agravarea situaţiei din Peninsula coreeană".
În ciuda diferitelor luări de poziţie internaţionale şi a riscurilor pe care le incubă starea de beligeranţă continuă dintre cele două Corei, ministrul forţelor armate din Coreea de Nord, Kim Yong-chun, a declarat pe 23 decembrie că ţara sa este pregătită să ducă un "război sfânt" împotriva Coreei de Sud, folosind armamentul nuclear. Această ameninţare vine după ce, potrivit acestuia, Seulul a încercat să iniţieze conflictul prin exerciţiile militare, cu participare americană, desfăşurate în apropiere de frontiera cu Phenianul şi încheiate joi.
Ce se va întâmpla în 2011
Rana deschisă de pe trupul peninsulei Coreea nu se va cicatriza prea curând, în principal, din cauza diferenţelor semnificative dintre cele două state, atât din punct de vedere politic, cât şi doctrinar.
Coreea de Nord este înţepenită într-o ideologie comunistă, denaturată până la ridicol, de către "mândra clasă politică conducatoare" de la Phenian. Dacă nu ar fi interesele strategice ale marilor puteri în regiune, conflictul dintre cele două Corei ar putea degenera uşor spre o autodistrugere nucleară. Atât timp cât SUA, China, Rusia şi Japonia vor fi acolo, coreenii nu vor face altceva decât să se "antreneze" în "arta razboiului", pe viu.
Previziuni generale pentru anul viitor
În plin proces de globalizare şi de identificare a soluţiilor de consolidare a efectelor măsurilor de ieşire din criza economico-financiară, principalii actori internaţionali au nevoie acută de linişte în anul 2011. Linişte necesară însănătoşirii economiilor naţionale, întăririi sistemelor bancare şi recăpătării încrederii populaţiei în moneda proprie şi în puterea de cumpărare individuală.
Primordial pentru sănătatea economică a anului 2011 va fi impulsionarea consumului, prin reactivarea reţelelor internaţionale de schimb şi prin identificarea de noi pieţe şi oportunităţi economico-financiare.
Ca o consecinţă a nevoii de upgradare economică şi de revitalizare a sistemului financiar-bancar mondial, puterile lumii vor fi ocupate anul viitor, în principal, cu probleme conexe acestor deziderate.
Singura surpriză poate veni din partea Israelului, ţara care îşi poate permite, din punct de vedere financiar şi militar, punerea în scenă a unor scenarii atipice pentru momentul actual.
Israelul poate încerca, de unul singur, anihilarea ameninţării nucleare a Teheranului, mizând pe dislocarea strategică faţă de Iran a importante forţe americane şi, obligatoriu, pe acţiuni reactive din partea Washingtonului. Aici este posibil ca liderii de la Tel-Aviv sa aibă, la randul lor, o surpriză, şi să nu fie, de aceasta dată, în asentimentul Casei Albe, care nu îşi permite acum luxul deschiderii unui nou front şi atragerii aversităţii Rusiei şi Chinei, ţări ale căror interese strategice includ şi Iranul.
Previziunile pentru anul 2011 au fost realizate de analistul militar Dan Tudor.
Conflictul israeliano-palestinian - Orientul Mijlociu
Israelul de astăzi avea în anul 1880 aproape 5% din populaţie evrei şi se numea Palestina. Ceilalţi evrei trăiau răspândiţi prin toată lumea, în special, Europa şi America. Conflictul dintre evrei şi palestinieni a început odată cu declaraţia Balfour, din 2 noiembrie 1917, care prevedea acceptarea stabilirii evreilor în Palestina.
În declaraţia Balfour se afirmă că: „Guvernul Majestăţii Sale (Regatul Unit, n.r.) priveşte favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin naţional pentru poporul evreu şi îşi va folosi bunele oficii pentru a facilita atingerea acestui obiectiv; este de înţeles că nu se va face nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreiesti existenţe în Palestina, sau drepturile şi statutul politic obţinut de evrei în alte ţări." Declaraţia a fost făcută într-o scrisoare a secretarului pentru afacerile externe Arthur James Balfour către baronul Lionel Walter Rothschild, unul dintre liderii comunităţii evreieşti britanice.
Deşi populaţia arabă a încercat să se opună intrării evreilor în Palestina, în 1947, ONU a adoptat o rezoluţie prin care Palestina (acum cu o importantă populaţie de evrei) urma să fie separată în două state, unul evreu şi unul arab, iar în 1948 se proclamă statul independent Israel.
Arabii, considerând că nu ei trebuie să plătească pentru crimele Europei împotriva evreilor, nu au acceptat crearea statului Israel şi l-au atacat de îndată ce şi-a declarat independenţa. Au pierdut însă războiul, iar Israelul şi-a extins teritoriul şi a reuşit să expulzeze mare parte din populaţia arabă din teritoriul său. Statul arab care ar fi trebuit să fie creat a fost practic împărţit între Israel şi vecinii săi Egipt şi Iordania, Egiptul ocupând Gaza şi Iordania ocupând Cisiordania.
Israelienii şi arabii s-au confruntat militar de şase ori, din 1948 până în prezent: războiul din care s-a născut oficial statul Israel (1948), criza Suezului (1956), războiul de şase zile (1967), războiul de Yom Kippur (1973), primul război din Liban (1982) şi cel de-al doilea război din Liban (2006). Cele două Intifada sau războiul pietrelor (prima începută în 9 decembrie 1987, şi cea de la Moscheea Al-Aqsa, începută în septembrie 2000), nu intră în categoria conflictelor mari, ţinând mai degrabă de războiul de uzură. "Intifada" este un termen arab care înseamnă "scuturare" şi se referă la mişcări de revoltă violentă, care au ca principale "ingrediente" cocktailurile Molotov şi atentatele sinucigaşe comise pe tot teritoriul Israelului. Intifada a provocat reacţii militare din partea statului evreu, care au dus la importante pierderi de vieţi omeneşti precum şi la pagube materiale notabile suferite de palestinieni.
Conflictul israeliano-palestinian a provocat anul acesta şi un incident internaţional. În 31 mai, marina militară israeliană a atacat cel puţin una dintre navele convoiului denumit "Flota libertăţii", un grup de şase nave ce transporta 750 de persoane cu ajutoare umanitare pentru Fâşia Gaza. Au fost vehiculate mai multe cifre referitoare la victimele atacului, în funcţie de surse, 19 persoane ucise şi 30 rănite.
La sfârşitul lunii iulie a acestui an, un grup de militanţi palestinieni a lansat o rachetă Grad de 122 milimetri, de provenienţă chineză, asupra oraşului israelian Ashqelon, avariind un bloc şi distrugând câteva autoturisme. Nu au existat victime. Acesta a fost al patrulea atac asupra oraşului Ashqelon de când Israel a încheiat controversata ofensivă militară asupra Fâşiei Gaza, în 19 ianuarie anul trecut. De atunci, Hamas nu a mai lansat nicio rachetă.
Ofensiva israeliană declanşată la 27 decembrie 2008 a provocat moartea a 1.400 de locuitori ai Fâşiei Gaza (1.166, potrivit israelienilor), a 13 israelieni, inclusiv 3 civili şi rănirea a aproape 3.500 de persoane, potrivit serviciilor de urgenţă palestiniene.
O regiune care se luptă cu terorismul
Conflictul israelo-palestinian este în mare parte responsabil pentru apariţia terorismului modern. Israelul este o ţară care luptă cu terorismul de câteva decenii bune, fără prea mult succes însă. Conflictul continuu consolidează puterea extremiştilor din regiune, şi încurajează ideologiile violente.
Apar astfel grupări islamiste, cel mai bun exemplu fiind Hezbollah în Liban. Membrii Hezbollah au fost primii care au folosit atentate sinucigaşe în Orientul Mijlociu, deschizând un nou capitol în istoria terorismului. Hamas şi Jihadul Islamic, cele mai importante organizaţii palestiniene din ziua de astăzi, au la bază ideologia islamică fanatizata. Printre grupările palestiniene incluse de SUA pe lista organizaţiilor teroriste, se regăsesc următoarele: Abu Nidal; Martirii Brigăzilor Al-Aqsa; Hamas (Mişcarea de Rezistentă Islamică); Jihadul Islamic Palestinian; Frontul de Eliberare a Palestinei; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei - Comandamentul General.
Palestinienii, în căutarea unei ţări
Palestina recunoaşte statul Israel în 1988, moment în care încep negocieri purtate până în anii '90. În 1993 se semnează primul acord Oslo între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, condusă la vremea respectivă de Yasser Arafat.
Liderii israelieni au ameninţat însă palestinienii cu represalii, în cazul în care ar proclama un stat independent fara acordul Israelului, informa AFP în noiembrie 2009. În 2010 însă, preşedintele israelian, Shimon Peres, pare să accepte crearea unui stat palestinian independent, cu anumite condiţii.
"Statele Unite, Rusia şi ONU (n.r. Cvartetul pentru Orientul Mijlociu) au ajuns la aceeaşi concluzie: singura soluţie pe termen lung a conflictului este crearea unui stat palestinian, recunoaşterea drepturilor naţionale ale palestinienilor, alături de recunoaşterea drepturilor naţionale ale israelienilor", a declarat ambasadorul Marc Otte, reprezentant special al UE pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, in martie 2010.
În plus, două luni mai târziu, Barack Obama, preşedintele Statelor Unite, l-a asigurat pe preşedintele palestinian Mahmoud Abbas de sprijinul său pentru crearea unui stat palestinian suveran, potrivit USA Today.
Arabii israelieni nu doresc însă să facă parte dintr-un eventual stat palestinian, potrivit unui nou sondaj desfăşurat în Israel. 58% dintre arabii din Israel sunt împotrivă anexării oraşelor arabe la viitorul stat palestinian, conform Big News Network. 36% dintre arabii din Israel se definesc mai întâi arabi, iar 22% îşi spun palestinieni, înainte de toate. 62% dintre aceştia consideră că guvernul ar trebui să facă mai multe pentru a obţine pacea cu palestinienii, 43% cred că pacea va fi obţinută în cinci ani, iar 8% au speranţe chiar mai mari.
Totuşi, 47% sunt de părere că nu va fi semnat un tratat de pace între cele două părţi beligerante. Respondenţii au manifestat o opinie negativă asupra implicării SUA în negocierile de pace. 51% dintre evreii din Israel au o părere proastă despre Preşedintele Obama. În schimb, un sondaj american arată că două treimi dintre cetăţenii SUA consideră că soluţionarea conflictului israeliano-palestinian reprezintă una dintre primele cinci priorităţi ale ţării lor.
Ce se va întâmpla în 2011
Orientul Mijlociu poate fi considerat „călcâiul lui Ahile" pentru securitatea mondială. Regiunea este depozitara unui întreg arsenal de motivaţii istorice, militare, etnice, economice, geopolitice şi geostrategice capabil oricând să arunce în aer relativul echilibru planetar.
Israelul este o ţara potentă din punct de vedere financiar şi militar, cu puternice şi diverse pârghii de susţinere în întreagă lume, în special în SUA. Bazându-se pe aceste realităţi, statul evreu va dezvolta în continuare politica sa de securitate în regiune, concentrată pe prezervarea acumulărilor proprii, cantitative şi calitative, din toate domeniile, folosind fără ezitare chiar şi forţa armată.
Procesul de pace cu Palestina va evolua doar în funcţie de presiunea exercitată de comunitatea internaţională asupra Tel-Avivului, şi cum aceasta nu este constantă şi în anul 2011 conflictul israeliano-palestinian va fi caracterizat de accente grave (violenţe, victime şi pagube materiale) şi perioade de acalmie. Nu va fi semnat un act de pace definitiv şi Palestina nu va primi dreptul la un stat propriu în 2011.
Dar peste toate acestea se poate suprapune o încercare individuală a Israelului de rezolvare a problemei nucleare iraniene. Punerea în practică a unui asemenea scenariu va afecta starea de securitate mondială, echilibrul de forţe din regiune, şi nu numai, va reconfigura alianţe militare şi politice şi va aduce grave deservicii mediului înconjurător.
Conflictul dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud
Deşi războiul din peninsula Coreea s-a încheiat în 1953, tensiunile dintre cele două ţări surori nu încetează, ba chiar relaţiile tensionate dintre ele s-au intensificat în ultimii trei ani. Nordul comunist şi Sudul capitalist fac şi desfac acorduri de cooperare economică sau de pace, îşi dispută frontiera maritimă şi o împart pe cea terestră, conflictul mocnit izbucnind din ce în ce mai des.
În 1945, peninsula coreeană este împărţită în două, de-a lungul paralelei 38. Diviziunea nordului, ocupat de sovietici şi a sudului, ocupat de americani este iniţial temporară. Trupele americane şi cele sovietice se retrag în 1949.
Războiul din Coreea, declanşat în 1950 de către Coreea de Nord, a durat trei ani. În sprijinul Nordului a venit China, iar în al Sudului, Statele Unite. În urma armistiţiului din 27 iulie 1953 a fost stabilită o zonă de securitate de 243 de kilometri lungime şi patru kilometri lăţime de-a lungul graniţei, dar nu s-a încheiat un acord de pace.
În 1972, cei doi vecini intenţionează să se reunifice, dar discuţiile sunt abandonate un an mai târziu. În 1983, un atentat la Rangun, în Birmania, împotriva preşedintelui sud-corean Chun Doo-hwan este atribuit regimului de la Phenian. 115 persoane mor într-un atentat la bordul unui avion Korean Airlines, în 1987, cea mai avansată teză fiind cea a unei bombe pusă de doi agenţi secreţi nord-coreeni. Coreea de Nord refuză să participe la Jocurile Olimpice de la Seul, din 1988.
În 1991, cele două ţări sunt admise în acelaşi timp în Organizaţia Naţiunilor Unite şi semnează un pact de reconciliere şi ne-agresiune. După cinci ani Phenianul anunţă că nu mai face parte din tratatul de armistiţiu şi trimite trupe în zona demilitarizată. În 1999, au loc confruntări între forţele năvale ale celor două ţări, soldate cu 30 de victime.
În 1998, preşedintele sud-coreean Kim Dae-jung îi acordă asistenţă economică vecinului de la nord, Kim Jong-il. Doi ani mai târziu, în localitatea de frontieră Panmunjon, se dechide un birou de legătură între satele de pe graniţă, unde familiile separate se pot întâlni.
Tensiunile se intensifică în 2009
În decembrie 2002 Coreea de Nord anunţa că-şi reia programul nuclear, iar în ianurie 2003 anunţa că iese din Tratatul de Neproliferare Nucleară. În luna august a aceluiaşi an are loc prima reuniune în şase pentru de-nuclearizarea Coreei de Nord, care reuneşte Coreea de Nord, Coreea de Sud, Statele Unite, China, Japonia şi Rusia. Pe 9 octombrie 2006 Coreea de Nord anunţa că primul său test nuclear a fost un succes.
După negocierile din februarie 2007, Coreea de Nord acceptă să-şi "dezactiveze" programul nuclear pentru a primi energie, dar şi garanţii de securitate din partea Statelor Unite. În luna mai, prima garnitură de tren trece graniţa dintre cele două ţări, de la sfârşitul războiului. Preşedintele din Sud Roh Moo-hyun şi Kim Jong-il semnează o declaraţie de pace, care nu are însă valoare în dreptul internaţional.
2008 este anul în care revin tensiunile, când Lee Myung-Bak a devenit preşedinte al Coreei de Sud şi pune capăt politicii conciliante dusă în ultimii zece ani. În schimbul acordării de ajutoare alimentare, Lee a insistat că Nordul să renunţe la ambiţiile privind fabricarea de arme nucleare.
Situaţia se deteriorează în 2009. În ianuarie, regimul de la Phenian anunţă că pune capăt tuturor acordurilor cu Sudul, inclusiv pactului de ne-agresiune şi a armistiţiului din 1953. Coreea de Sud a anunţat apoi că va deveni membru cu drepturi depline a Iniţiativei de Securitate împotriva neproliferării condusă de Statele Unite, care permite asaltul tuturor navelor suspectate de transportul armelor de distrugere în masă. În luna august, Phenianul acceptă reluarea călătoriilor între cele două ţări, iar în noiembrie un vas nord-coreean este puternic afectat în urma unei confruntări navale din apropierea frontierei maritime.
O altă sursă permanentă a disputelor dintre cele două ţări este reprezentată de frontiera maritimă trasată de ONU la sfârşitul războiului coreean, în 1953. Coreea de Nord nu a recunoscut niciodată această limită, principalul argument adus de Phenian fiind că această delimitare forţează navele sale să facă ocoluri de lungă durată pentru a ajunge la căile de transport maritim internaţional.
2010, întreruperea schimburilor comerciale între cele două ţări
Pe 1 ianuarie 2010, Phenianul cere încetarea relaţiilor ostile cu SUA, pentru a asigura pacea şi stabilitatea în peninsulă. Pe 27 ianuarie au loc schimburi de focuri în apropierea frontierei din Marea Galbenă. O explozie provoacă scufundarea unui vapor de război sud-coreean, Cheonan, pe 26 martie. Seulul presupune că o torpilă nord-coreeană a provocat tragedia în urma căreia au murit 46 de militari. O comisie internaţională confirmă în luna mai că vasul s-a scufundat în urma torpilării, dar Phenianul a dezminţit acuzaţiile.
Atunci, Coreea de Sud a anunţat o serie de măsuri, inclusiv întreruperea schimburilor comerciale. Cum nord-coreenii negau orice implicare, susţinând că sud coreenii au falsificat dovezile, au răspuns la represaliile impuse de Seul cu ameninţări de război.
În luna august, Coreea de Nord a ameninţat că va riposta violent, drept urmare a exerciţiilor militare dintre Coreea de Sud şi Statele Unite. "Reacţia militară a Republicii Democrate Populare Coreea va fi cea mai aspră pedeapsă văzută vreodată în lume", a declarat un purtător de cuvânt al armatei nord-coreene, într-un comunicat transmis de agenţia oficială de ştiri a ţării.
La 23 noiembrie, Coreea de Nord a tras mai multe obuze de artilerie peste graniţa sa de vest, unele dintre acestea au lovit insula sud-coreeană Yeonpyeong. Armata Sudului a replicat cu artileria şi a ordonat decolarea unor avioane de luptă.
Coreea de Nord, pregătită pentru un "război sfânt"
Atacul coincide cu discuţiile purtate de emisarul american pentru Coreea de Nord, Stephen Bosworth, cu oficiali de la Tokyo şi de la Beijing, pe tema dosarului nuclear nord-coreean, la câteva zile după ce un expert american a afirmat că a vizitat luna aceasta o serie de instalaţii nucleare nord-coreene, în care erau instalate sute, dacă nu chiar mii de centrifuge în stare de funcţionare.
Rusia a solicitat pe 18 decembrie convocarea unei reuniuni de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU, în legătură cu situaţia din peninsula Coreea. Aproximativ opt ore de discuţii formale între cele 15 ţări membre ale Consilului de Securitate şi discuţii private cu ambasadorii nord-coreean şi sud-coreean s-au încheiat fără un acord pentru o declaraţie finală.
Ţările occidentale s-au limitat, în proiectul lor de declaraţie, să afirme: "Consiliul de Securitate condamnă bombardamentul de la 23 noiembrie, care a provocat pierderi de vieţi omeneşti, inclusiv din rândul civililor, şi deplânge cu fermitate agravarea situaţiei din Peninsula coreeană".
În ciuda diferitelor luări de poziţie internaţionale şi a riscurilor pe care le incubă starea de beligeranţă continuă dintre cele două Corei, ministrul forţelor armate din Coreea de Nord, Kim Yong-chun, a declarat pe 23 decembrie că ţara sa este pregătită să ducă un "război sfânt" împotriva Coreei de Sud, folosind armamentul nuclear. Această ameninţare vine după ce, potrivit acestuia, Seulul a încercat să iniţieze conflictul prin exerciţiile militare, cu participare americană, desfăşurate în apropiere de frontiera cu Phenianul şi încheiate joi.
Ce se va întâmpla în 2011
Rana deschisă de pe trupul peninsulei Coreea nu se va cicatriza prea curând, în principal, din cauza diferenţelor semnificative dintre cele două state, atât din punct de vedere politic, cât şi doctrinar.
Coreea de Nord este înţepenită într-o ideologie comunistă, denaturată până la ridicol, de către "mândra clasă politică conducatoare" de la Phenian. Dacă nu ar fi interesele strategice ale marilor puteri în regiune, conflictul dintre cele două Corei ar putea degenera uşor spre o autodistrugere nucleară. Atât timp cât SUA, China, Rusia şi Japonia vor fi acolo, coreenii nu vor face altceva decât să se "antreneze" în "arta razboiului", pe viu.
Previziuni generale pentru anul viitor
În plin proces de globalizare şi de identificare a soluţiilor de consolidare a efectelor măsurilor de ieşire din criza economico-financiară, principalii actori internaţionali au nevoie acută de linişte în anul 2011. Linişte necesară însănătoşirii economiilor naţionale, întăririi sistemelor bancare şi recăpătării încrederii populaţiei în moneda proprie şi în puterea de cumpărare individuală.
Primordial pentru sănătatea economică a anului 2011 va fi impulsionarea consumului, prin reactivarea reţelelor internaţionale de schimb şi prin identificarea de noi pieţe şi oportunităţi economico-financiare.
Ca o consecinţă a nevoii de upgradare economică şi de revitalizare a sistemului financiar-bancar mondial, puterile lumii vor fi ocupate anul viitor, în principal, cu probleme conexe acestor deziderate.
Singura surpriză poate veni din partea Israelului, ţara care îşi poate permite, din punct de vedere financiar şi militar, punerea în scenă a unor scenarii atipice pentru momentul actual.
Israelul poate încerca, de unul singur, anihilarea ameninţării nucleare a Teheranului, mizând pe dislocarea strategică faţă de Iran a importante forţe americane şi, obligatoriu, pe acţiuni reactive din partea Washingtonului. Aici este posibil ca liderii de la Tel-Aviv sa aibă, la randul lor, o surpriză, şi să nu fie, de aceasta dată, în asentimentul Casei Albe, care nu îşi permite acum luxul deschiderii unui nou front şi atragerii aversităţii Rusiei şi Chinei, ţări ale căror interese strategice includ şi Iranul.
Previziunile pentru anul 2011 au fost realizate de analistul militar Dan Tudor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu